marți, 1 martie 2011

La mulţi ani România! (partea I)


Pentru mine, ziua de 26 februarie, a devenit Ziua Neoficială a României. Din clipa în care m-am trezit într-o garsonieră dintr-un colţ obscur al Bucureştiului, pe care soarta dimpreună cu liberul arbitru m-au determinat să-l frecventez de nenumarate ori în istoria recentă a vieţii mele, am fost martorul a numeroase evenimente autentic româneşti. Parcă îmi şi venea să muşc cu poftă dintr-un baton din ăla de cacao îmbălsămat cu esenţă de rom, pentru a trăi pe deplin sentimentul înălţător de a fi român.

Acum serios, alaltăieri chiar a fost una din zilele alea în care planetele parcă s-au aliniat pentru a-mi furniza un miniserial cu scene care pur şi simplu au facut să crească în mine inima de mânie (nu mândrie) pana la punctul în care sângele simţea nevoia să scape printr-una din venele ce-mi irigă inteligenţa, pentru a mă transforma în final într-o semilegumă. Dar, se pare că am supravieţuit şi de data asta pentru a spune povestea.

M-am trezit deci brusc, speriat de ţipetele produse de vecina de la catul superior, care mi-au ucis aproape instant erecţia matinală şi pe care le-am ascultat cu sfinţenie timp de aproape o oră până când colega mea de pat s-a deşteptat. Dintr-o poziţie orizontală, uşor comodă şi cu un simţ civic ieşit din comun, colega, mă ruga să mă duc la vecinul violent ca să îl rog la rândul meu să nu mai dea în femeie. Punând în ecuaţie instinctul de autoconservare, raţiunea şi riscul de a părea mai puţin bărbat în faţa colegei, m-am decis să fac fix nimic. Probabil o atitudine tipic românească aţi spune. Eu zic că nu. Cel puţin în teorie eu garantez că aş sări în ajutor unei persoane care are nevoie, dar de băgat inutil în viaţa unor animale nu o să mă bag în veci. Şi cum personajele mai sus menţionate fac parte din regnul cu pricină - ea pentru că stă, el pentru că dă - am considerat că nu merită să îmi complic eu existenţa pentru a îi sări în ajutor unei vite.


Mă rog, trecând peste scena pe care în ora de asteptare post-penis-desumflat mi-am imaginat-o în diverse feluri printre care preferata mea a fost cea în care el o bătea pe ea cu un ciocan de şniţele, o să continui cu următoarea scenă, care debutează fix dincolo de uşa garsonierei.


Şaizeci şi una de trepte mă despart de uşa garsonierei şi exteriorul blocului, pe care de multe ori prefer să le folosesc, în ciuda liftului şubred cu care e dotat blocul. De câte ori cobor aceste trepte providenţiale, dau peste câte un vecin care, cu o privire libidinoasă şi plină de invidie mă întreabă dacă sunt “vecinu’ de la trei”. “Da, băi bovină ofticată! Eu sunt ală care poate să facă o femeie să ţipe fără să o bată.”. Până şi colega mea a primit astfel de întrebări de la câteva babe în călduri care vroiau probabil să mă împrumute. Ieşind din bloc, încep să urmăresc ca în povestea lui Hansel şi Gretel, ruta presărată cu rahaţi de toate dimensiunile, culorile şi consistenţele până la staţia de autobuz. Pe la jumătatea drumului pavat cu fecale, fiind destul de concentrat înspre a le evita, uit ca un pieton inconştient ce sunt, să mă asigur în toate direcţiile înainte de a mai face un pas pe trotuarul care de fapt şi de drept aparţine tot maşinilor, şi tai calea unui şofer profesionist. Acest cazan cu untură, acest tuci de jumări, această ceafă cu scară rulantă era să mă facă şniţel pe trotuar doar pentru că poate. Eu îi doresc să i se cangreneze şi urma de genitale pe care o mai are, nimic mai mult.

Acum, pentru că este foarte târziu, şi pentru că în românia nu găseşti decât nuci de cocos cu ale căror zeamă poţi acri ciorba de potroace (veţi vedea de ce), am decis sa împart “romanul” ăsta în două părţi. Aceasta a fost prima parte, pentru care am ales o poză de pe net, care să fie în ton cu subiectul, urmând ca peste câteva zile, să revin cu partea a doua şi cu o poză dintr-un tort mai arătos ca cel de acum, pe care o să-l facă subsemnatul.

3 comentarii:

Unknown spunea...

gura pacatosului adevar graieste..bravo astept partea a doua:) bafta si spor la scris..nu te opri..scrii foarte frumos..mircea are talent..

Marusia spunea...

gut - besser - goesser! nu?:)) You meriti one!

Bianca spunea...

Interesant....

Trimiteți un comentariu