Cine nu a auzit măcar odată faimosul citat,
prost atribuit lui Einstein, cum că omul ar dispărea dacă albinele ar înceta să
mai existe? Ideea, deşi puţin exagerată, nu e complet greşită. Dispariţia
albinelor ne-ar da câteva bătăi de cap şi lipsa mierii ar fi cea mai mică
dintre ele. Însa pe mine nu mă interesează asta acum. Simt si eu nevoia să spun
şi sper că voi fi corect citat peste 50 de ani, că: "Daca omul ar înceta
să mai existe, albinele n-ar avea nici o problemă cu asta".
Daca ar fi să înlocuiesc "albinele"
din enunţul mai sus formulat, cu orice altă vietate, mai puţin paraziti precum
şobolanii, gândacii, păduchii sau ţiganii?!, veridicitatea lui nu s-ar schimba.
Sigur, nu vreau să minimalizez importanţa noastră pe acest pământ. Suntem mult
deasupra albinelor şi în general deasupra tuturor când vine vorba de
diversitatea şi complexitatea acţiunilor pe care le desfăşurăm, însa ce au ele
şi nu avem noi este "purul dezinteres personal".
Ideea brută de societate presupune formarea
unui grup de indivizi în jurul unui scop comun. Albinele oferă un exemplu
foarte bun de societate funcţională tocmai pentru că la ele noţiunea de individ
păleşte în faţa "binelui general" de pe urma căruia beneficiază
întreaga comunitate.
Omul însă, nu e capabil să formeze o societate
autentică, pentru că nu poate renunţa la individualitate. El se asociază cu
alţi oameni ce au acelaşi scop însă undeva pe drum, egoismul specific
individualităţii îl deturnează de la drumul spre "binele general" în
favoarea interesului personal. La nivel global există multe societăţi. În
principiu, fiecare dintre ele are ca scop suprem bunăstarea generală a indivizilor
ce o compun... cel puţin la nivel declarativ, politic. Realitatea economică
însă, arată că bunăstarea generală ramâne doar o utopie atâta timp cât, în mod
paradoxal, o societate e formată din indivizi.
Una dintre cele mai mari boli ale societăţilor
compuse din oameni este ierarhizarea. Ea creează o diferenţiere fictivă între
indivizi ce duce la divizarea societăţii în grupuri care se abat de la
interesul general, în favoarea interesului nascut din nevoile specifice
diferenţierii. O colonie de albine nu are ierarhii ci grupuri functionale,
niciunul din ele nefiind mai important decât celalalt.
Ar mai fi multe de zis, dar pe cine dracu’
interesează. Să vorbim mai bine despre miere.
[...]
Cred că sunt ani buni de când am gustat ultima
oară o miere adevărată. Spun „adevărată”
pentru că mai toată mierea de pe piaţă e contrafăcută. Nu o spun cu o răutate
conspirativă, ci îmi exprim doar propria opinie bazată pe memoria gustului,
pentru că eu chiar îmi aduc aminte ce aromă şi consistenţă avea mierea în
vremurile în care ea nu exista în cantităţi industriale. Că m-aş duce în
supermarket să caut cea mai scumpă miere de pe raft, ca şi cum preţul ar fi
garanţia autenticităţii, ori că aş cumpăra-o de la cineva care ştie pe cineva
care are stupi, aşa cum fac mai toţi credulii care pariază pe onestitatea micului
întreprinzător, pentru mine e tot un drac.
Văd şi aud din ce în ce mai des, lucruri
despre miere de la oameni care n-au habar ce vorbesc din simplu motiv că
sursele lor se limitează la bloguri scrise de alţi proşti ca ei sau şi mai rău
ziare, reviste ori site-uri axate pe trafic şi tiraj. Şi cum informaţia
ştiinţifică e la fel de plictisitoare ca o femeie fără libidou, cei mai sus
menţionaţi manipulează informaţia, o simplifică, îi pun ţâţe dacă vreţi, pentru
a atrage public. Aşa ajung eu să citesc de la o proastă că mierea are
proprietăţi curative şi să aud de la mulţi alţii că dacă o încălzeşti peste 40
de grade Celsius devine toxică.
Mierea , înainte de toate, e vomă de albine.
Mai apoi e cocktail de carbohidraţi. Să mergem mai departe... e un aliment
delicios şi aromat. Un ingredient util cofetarilor datorită proprietăţilor sale
higroscopice. Antiseptic, datorită concentraţiei mari de zaharuri care împiedică
dezvoltarea microorganismelor şi util în cazul rănilor în anumite condiţii. Mai
mult de atât... mierea, nu este. Nu, nu are proprietăţi curative extraordinare,
nu e nutritivă din punct de vedere calitativ ci cantitativ şi nu devine toxică
dacă o încălzeşti.
Singura proprietate curativă pe care o are
mierea, pe lângă a fi un bun antiseptic, ar fi efectul placebo. Nu contest
faptul că dacă suferi de eu ştiu ce boală şi iei miere cu sfinţenie te vindeci.
E foarte probabil să fie adevărat. Problema e că vindecarea se datorează
autosugestiei şi capacităţii corpului de a se vindeca, nu vreunui compus prezent
în miere. Şi aşa ajung la a doua mare greşeală pe care mulţi o fac. Ei cred (fără a cerceta...) că mierea e
sănătoasă ca şi aliment. Deşi conţine vitamine, minerale şi enzime, concentraţia
lor pe suta de grame de miere e atât de mică încât pentru a avea un efect
sesizabil asupra bunăstării corpului ar trebui să consumăm câteva kilograme pe
zi... şi oricât de delicioasă ar fi, să bagi în tine câteva kilograme de ceva
care în proporţie de optzeci şi ceva la sută e carbohidrat pur nu mi se pare
înţelept. Apoi vin alţi idioţi şi zic că mierea devine toxică dacă o încălzeşti
peste 40 de grade. Asta nu e decât o interpretare proastă a unei afirmaţii ce
aparţine unei forme de medicină alternativă indiană (ayurveda). Nu există
nicăieri altundeva o explicaţie pertinentă care să susţină această afirmaţie. Mierea, ca orice alt
carbohidrat, poate deveni toxică prin expunerea la temperaturi de peste 120
grade Celsius pentru o perioadă mai lungă de timp, ce ar duce la formarea
acrilamidei, o neurotoxină, care în cantităţi greu de atins, poate fi letală,
iar în cantităţi mai mici poate contribui la apariţia cancerului. Dar ţinând
cont că acrilamida e prezentă în cantităţi mult mai mari în lucruri mult dragi
nouă precum ciocolata şi cafeaua, nu cred că tre să ne facem griji atunci când consumăm miere.
Ora de ştiinţă:
Mierea e produsă de albinele care culeg
nectarul secretat de flori. Nectarul e compus în mare parte din sucroză (zacăr
pe înţelesul tuturor) care e un dizaharid (adică două zacăruri simple care se
ţin de mână). Cele două monozaharide care alcătuiesc sucroza sunt glucoza (benzina
celulelor) şi fructoza (femeia între cele două monozaharide, pentru că e mult
mai dulce). Zacărul din bucătărie e sucroză pură, sau zaharoză cum îi zic
românii şi are proporţii aproximativ egale de glucoză şi fructoză. Albina păpă deci sucroză din nectar împreună
cu apa şi alţi compuşi prezenţi şi cu ajutorul acizilor digestivi şi a enzimei
invertază transformă sucroza prin hidroliză în glucoză şi fructoză. Apoi o borăsc,
o usucă şi astfel ia naştere mierea.
Mierea e un lichid suprasaturat, un zahăr invertit, de aceea e foarte
uşor de falsificat. E mai dulce decât zahărul pentru că o parte din glucoză se
transformă în fructoză în prezenţa acidului şi a temperaturii şi astfel rapordul de fructoză creşte, îngreunând astfel formarea de cristale (e exact lucrul pe care îl urmărim când vrem să facem o dulceaţă bună). Nu-ţi trebuie decât o oală, un kil’ de zahăr,
nişte apă şi o lămâie şi poţi face miere chiar la tine în bucătărie. Dacă eşti
pretenţios faci şi o infuzie de plante pentru aromă... et voila! Tocmai v-am
învăţat să faceţie miere în bucătărie. Dă-le dreacu’ de albine! Cine are nevoie
de ele...
Imagine prelucrată. Originalul pe: http://www.awkwardyeti.com
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu